miercuri, 27 ianuarie 2010

Legăturile sacramentale dintre preot şi preoteasă


Două evenimente din viaţa unei preotese se disting clar: ziua nunţii şi ziua hirotonirii soţului ei. Aceste două evenimente din Biserică formează legăturile sacramentale (de Taină), între preot şi preoteasa lui.

În primul rând, în Taina Cununiei, cei doi îşi fac reciproc un angajament pe viaţă. Unul îl împlineşte pe celălalt: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul” (I Cor. 11, 11). De asemenea, îşi iau un angajament necondiţionat de a sluji Domnului pe viaţă. Acest legământ formează un triunghi:
Dumnezeu – Soţul – Soţia

În al doilea rând, în Taina Hirotoniei, preotul este gata să-i slujească lui Dumnezeu. Iar preoteasa este prezentă pentru a participa la slujirea lui preoţească după hirotonie.

Aceste legături sacramentale pot ajuta familia preotului să treacă prin perioadele grele. Dar adesea preotesele uită că sunt căsătorite cu un preot. Sau uită că au făcut un legământ, în primul rând faţă de Dumnezeu şi în al doilea rând faţă de soţii lor, să ia parte la misiunea lor preoţească. Când dau de perioade grele, unele preotese simt că este imposibil să continue căsnicia lor sau să mai ia parte la slujire. Zilele grele sunt ca o mare agitată, dar apele furtunoase se vor linişti în cele din urmă. Pentru că Dumnezeu este parte din legăturile sacramentale care îi ţin împreună pe preot şi preoteasă, Dumnezeu va trimite Duhul Sfânt pentru a le da înţelepciune şi putere pentru a birui greutăţile. Ei trebuie să aibă răbdare şi să nu înceteze să ceară ajutor de la Dumnezeu: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 6). Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple în viaţa noastră din motive numai de El ştiute. Tot ce trebuie să facem este să ne rugăm şi să spunem: „Facă-se voia Ta.”

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission,
and Service of the Priest's Wife,
traducere de pzb.N.


joi, 14 ianuarie 2010

Chipuri de preotese: Elena Arnăutu (1914-2003)

Preoteasa Elena Arnăutu era o fiică de felcer (medic cu studii medii) din Ibăneşti, un sat din judeţul Botoşani. Era prima dintre cele 4 surori care urma să se mărite şi şi-a rugat părinţii să-i îngăduie să se căsătorească cu un teolog. Fratele ei mai mare, preotul Constantin Butureanu, era pe atunci student la teologie la Cernăuţi şi venea acasă însoţit adesea de colegi. Aceştia ştiau că în casă sunt destule fete de măritat şi sperau şi ei să se căsătorească cu una dintre ele. Pe unul din ei l-a ales preoteasa Elena cu multă grijă; nu era nici frumos din cale afară, nici bogat, ba era chiar orfan de tată - tatăl său fusese un tâmplar modest, care a murit de tânăr. De menţionat ar fi că tâmplarul acesta îşi dorea un băiat cu ardoare, căci avea numai fete, şi când a aflat că s-a născut pe 24 martie micuţul Zaharia, a promis să-l sprijine să fie preot. Nu a mai apucat, dar soţia rămasă văduvă a vândut şi vaca din curte că să-şi trimită băiatul mult aşteptat la Cernăuţi, la teologie.

Odată intrat în preoţie, părintele Zaharia a primit parohie undeva în ţinutul Herta din nord, care este pământ ucrainean acum. Au trăit acolo până când a venit războiul şi au fost refugiaţi. Părintele şi preoteasa Elena au suferit foarte mult în acea perioadă, au plecat împreună cu bunica mea în vârstă de 8 ani pe atunci şi încă 2 copilaşi cu o căruţă, având doar hainele de pe ei şi câteva merinde de drum. Toată agoniseala rămasă de la părinţi, căsuţa încropită, biserica au rămas în urmă, printre ravagiile lăsate de soldaţii ruşi. Pe drum, micuţul Augustin, cel mai mic copil, a murit de aprindere la plămâni.
Bunica mea spune şi acum că nu a cunoscut o femeie care să fi suferit aşa de mult în viaţă precum a fost preoteasa Elena, mama ei. Ca mamă a văzut cu proprii ochi moartea mai multor copii, pentru că micuţul Augustin nu a fost singurul copil pierdut. Au avut în total 8 copii, dintre care au ajuns la maturitate doar 5, printre care bunica şi naşul meu de botez. Un alt copil extraordinar a fost Macarie, un băieţel foarte deştept, iubitor de slujbe şi poet. Cu lacrimi în ochi povestea preoteasa Elena cum i l-a luat Maica Domnului pe Macarie. Copilul a murit la vârstă de aproximativ 10 ani, fiind bolnav de meningită. Se ştie în familie că acest Macarie era cel mai evlavios copil, cel mai predispus să ia calea preoţiei în viitor. Părintele Zaharia a exclamat la moartea lui cuvintele încercatului Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Până la moartea ei, străbunica a rămas cu regret în suflet că niciun copil nu a devenit preot sau preoteasă, deşi au avut o fată şi 4 băieţi în viaţă.

Străbunica Elena era foarte milostivă. Uneori şi părintele o certa că dădea tot din casă. Ba chiar spunea că dacă un copil pofteşte la ceva şi nu îi dă, descreşte. Aşa era bunătatea ei. Oamenii o iubeau foarte mult. Părintele primise parohie în Darabani, judeţul Botoşani, unde au rămas până la moarte.
Acolo, în căsuţa aceea modestă (foto dreapta), oamenii o vizitau pe văduva Elena, o preţuiau pentru ajutorul pe care îl primiseră de la ei, sau veneau femeile uneori doar să îşi descarce sufletul. Aveau şi foarte mulţi fini, unii dintre ei erau copii ajutaţi şi crescuţi cu dragoste datorită lor. Au şi cununat multe perechi disperate. Străbunica găsea uneori fetelor singure un soţ potrivit. Mama mea a copilărit în vacanţe la aceşti oameni minunaţi şi mi-a povestit în detaliu multe. Cel mai impresionant detaliu este că oamenii îşi cinsteau păstorul aşa de mult, încât atunci când mama şi unchiul veneau în biserică le sărutau mâna, fiindcă aşa credeau ei că trebuie, erau simpli şi smeriţi şi considerau că tot ce are părintele, copii şi nepoţi, trebuie cinstiţi. Mama regretă acum că atunci nu a preţuit evlavia lor, neînţelegând de ce fac asta.

Şi eu în copilărie o vizităm pe străbunica şi vreau să spun că m-a iubit foarte mult, îi spuneam MAMĂ, aşa cum îi spuneau şi bunica şi mama. Îi scriam poezii şi scrisori şi mult se mai bucura. Toate femeile din parohie care o mai vizitau citeau acele nevinovate poezioare copilăreşti şi eu nici nu înţelegeam pe atunci dragostea ei.
Când străbunica a adormit, în 2003, am plâns, am lăcrimat, dar am simţit o pace lăuntrică deosebită, nu am simţit durere, ci doar dor, un dor real, căci niciodată în viaţa mea nu am mai întâlnit o astfel de preoteasă. Când mergeam la ea, o vedeam stând în camera de rugăciune a părintelui Zaharia, înconjurată de cărţi de rugăciuni; fiind imobilizată la pat şedea îndelung şi citea rugăciuni, purta o basma neagră şi eu credeam, copilă fiind, că aşa trebuie să arate preotesele, că nişte măicuţe. Nu ştiam că ea era aşa pentru că era văduvă şi era şi în vârstă, abia pozele din tinereţe o înfăţişau în frumuseţea ei firească, cu un chip demn, luminos şi decent. Ţin minte că de fiecare dată când intram să o vizităm îi sărutam mâna cu evlavie, de parcă am fi intrat în chilia unei stareţe.
Sentimentul acesta de epocă dispărută nu l-am mai regăsit nicăieri. Am simţit aceeaşi bucurie numai în preajma monahiilor, a stareţelor. Am asociat dintotdeauna chipul ei cu un chip de monahie, pentru că văduvia i se făcuse ei mânăstire. Dar cunosc din povestirile mamei şi ale bunicii şi chipul ei din tinereţe, chipul ei de mamă şi soţie iubitoare. Îl iubea foarte mult pe părintele Zaharia, cu o iubire curată, dezinteresată, pentru că nu ar fi putut aştepta de la el nici bogăţie, nici faimă, nici altceva decât un soţ, un preot în casă şi în familie, un tată. Căci i se adresa întotdeauna numindu-l tăticule, nicidecum nu îi spunea Zaharia. Când o necăjea cineva, în ultimii ani din viaţă spunea cu glas stins: Mă duc la tăticul meu curând... Pe nepoţi, pe mama şi pe unchiul îi punea să postească, să se roage, de mici. În fiecare zi le spunea să-şi facă acatistul, să vină la biserică în sărbători. Părintele era iubitor, dar şi aspru. Dacă nu te vedea în biserică atunci când ieşea la vohodul mare, era grav. Eu din păcate nu l-am cunoscut, dar el m-a cunoscut pe mine. Aveam câteva luni şi eram tare bolnavă, mi-a citit nişte rugăciuni. După care a plecat la Domnul, fiind la rândul său foarte bolnav.


Am rămas cu gândul suspendat la ei, nu pot concepe viaţa de preoteasă altfel decât mi-a imprimat-o străbunica. Ea mi-a zis doar atât, în ultimele luni de viaţă: Eu m-am măritat cu tăticul pentru că era preot. Ea îl vedea preot înainte de fi preot. Nu mi-a spus să mă fac preoteasă ca ea, dar mi-a sădit în suflet o moştenire care mă mănâncă şi mă hrăneşte pe dinăuntru mereu. Am aflat de la o fiică duhovnicească de-a lor că ar fi mustrat-o în vis pentru trândăvie, asta acum câţiva ani. Nu ştiu dacă trebuie dată importanţă acestor lucruri, dar cert este că acea femeie mustrată cu blândeţe a mărturisit: doamna preoteasă m-a certat că ţin candela murdară şi nu o aprind, şi că am adormit şi copila trebuie luată de la şcoală. Nu ştim în ce fel lucrează Dumnezeu, dar cred şi mă rog ca aceşti oameni care mi-au fost părinţi, chiar şi de grad mai îndepărtat, să se fi mântuit şi să se odihnească în pace în rai.
Alexandra

De ce îmi e frică să mă gândesc că aş putea fi preoteasă?

Măicuţă, iertaţi-mă că vă deranjez cu o asemenea problemă. Voi încerca să fiu cât mai concisă.
Măicuţă, sunt prietenă cu un băiat care a terminat teologia şi care ar vrea să ne căsătorim. Mă vede cuminte, credincioasă, ştie că nu am impedimente serioase pentru o căsătorie cu un viitor preot, însă eu ştiu că nu este aşa, în ciuda acestor convingeri ale lui. Nu am fost dintotdeauna aşa cum sunt acum. Nu am fost, pentru că nu am avut de unde să ştiu...ce-i aia curăţie, rugăciune, înfrânare. Până să-l cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, am făcut unele greşeli. Am crescut într-un mediu viciat, în care desfrânarea era modă, lucru firesc, bun de căutat. Era firesc să cauţi să experimentezi reacţiile corpului tău şi ale celuilalt la săruturi pasionale, mângâieri etc....

Aceste păcate m-au marcat, deşi părintele meu duhovnic spune că nu sunt impedimente (nu am făcut dragoste). Cu toate acestea, pe mine mă mustră conştiinţa.... De ce îmi e frică să mă gândesc că aş putea fi preoteasă, chiar dacă am acele "pete" în spate, pete despre care duhovnicul spune că sunt rătăciri care nu necesită pogorământ, date fiind circumstanţele în care am vieţuit.

Mai pot fi preoteasă, în aceste condiţii sau e mai bine să renunţ la el până nu e prea târziu? Nu ştiu dacă voi putea scăpa de aceste remuşcări vreodată. Dacă pot scăpa... cum să scap de ele?

Vă rog, ajutaţi-mă!

Diana

Draga mea Diana,
Te rog să nu te superi că nu redau în întregime întrebarea ta pentru că e important sa-ţi răspund direct la întrebare: Da, poţi fi preoteasă! Păcatele tale de până acum, deşi sunt păcate, nu te opresc de la această demnitate. Eşti, aşa cum te vede prietenul tău şi cum îţi spune părintele tău duhovnic: curată şi cuminte!

E adevărat că, trăind într-un mediu poluat, nu rămânem cu desăvârşire curaţi, dar nu suntem vinovaţi şi răspunzători. Mai ales dacă am fugit şi am scăpat de acolo şi ne-am spălat prin Sfintele Taine! Când cineva fumează lângă noi, deşi ne otrăvim cu fumul şi îl inspirăm, nu suntem fumători şi, la un moment dat, putem fugi fără să devenim fumători.

Primeşte cuvântul lui Dumnezeu dat prin Părintele duhovnic şi leapădă orice remuşcare. Pur şi simplu: leapădă, alungă gândul cel viclean. E de la vrăjmaşul! Învaţă să te bucuri şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru daruri. Curaj copil drag! Vrăjmaşul tău e un gând rău! Remuşcarea nu este o trăire duhovnicească. Pocăinţa nu este remuşcare, ci durere pentru răul făcut şi dorinţa fierbinte după Domnul. Şi când Domnul iartă, noi primim cu recunoştinţă darul şi bucuria pe care ni le dă. A transforma durerea pentru păcat în remuşcare permanentă înseamnă păcat împotriva Duhului Sfânt, adică lipsa încrederii în Bunătatea lui Dumnezeu! Să nu fie!

Te îmbrăţişez cu încrederea că ai înţeles şi că te eliberezi chiar acum!

Fii binecuvântată!

Cu drag în Domnul,

Siluana

miercuri, 13 ianuarie 2010

Mucenicia preotesei


"Cineva a spus că jumătate din preoţie e împlinită de soţia preotului. Nu în sensul slujirii la altar, ci în sensul slujirii cu timp şi fără timp, a lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Preotesele de care amintesc acum au fost astfel. Încep cu presbitera Maria Stăniloae. Nu o voi uita cât voi trăi. Acea făptură mică şi delicată săvârşise lucruri vrednice de uriaşi. A trăit cu smerenie în umbra marelui său soţ (dar e greu să spun "în umbra", pentru că Părintele, la rândul său, era foarte smerit). A născut prunci, a suferit cu prunca ce i s-a prăpădit de timpuriu, a supravieţuit (numai Dumnezeu ştie cum) anilor grei de prigoană şi temniţă la care au fost supuşi Părintele şi familia sa. La înmormântarea presbiterei Maria, unul dintre vorbitori a mărturisit că a fost o "muceniţă". Acest cuvânt mi-a rămas la inimă şi exprimă cel mai bine condiţia pe care a avut-o presbitera Maria. A tăcut, a îndurat alături de Părintele. I-a fost sprijin şi tovarăş, l-a ocrotit, s-a rugat. Numai Dumnezeu ştie nevoinţa ei, lacrimile ei, dragostea ei. Împreună răspândeau lumină. În ultimii ani de viaţă a fost foarte suferindă. Chiar şi aşa, era atentă şi grijulie, ca Părintele să nu fie obosit de vizitatori. Îmi amintesc cum privirea ei te "citea", te pătrundea cu laserul. Ochii săi erau ca două lumini. Urmărea tăcută dialogul cu Părintele şi, la un moment dat, ne ruga să încheiem discuţia ca să nu-l obosim pe Părintele. Avea un glas pierit, dar ferm. Nu am mai îndrăznit să continuăm, chiar dacă Părintele ne-ar mai fi îngăduit. A fost un om obişnuit (nu un supra-om, pe placul contemporanilor noştri) din care Dumnezeu, pentru dragostea şi smerenia sa, a făcut un uriaş. E drept că uriaşii duhului nu "se văd", dar se simt de către cei care au dragoste. Ei sunt adevăratele modele, ei trebuie "copiaţi" şi nu aşa-zisele "modele"ale lumii căzute (robi, bieţii de ei, patimilor de tot felul). Presbitera Maria, sunt sigură, stă alături de Părintele în lumina cea neînserată şi se roagă pentru noi. Noi suntem păcătoşi, dar dacă privim la ei şi ne rugăm lui Dumnezeu, mai avem nădejde de schimbare, de mântuire.

Mă gândesc de asemenea, la presbitera Argentina Galeriu. Părintele nu ar fi putut să se dăruiască deplin slujirii sale, dacă soţia sa nu ar fi fost, cu timp şi fără timp, alături: mamă, soţie, gospodină, dispecer, sprijin în încercări, cel mai apropiat prieten, rugătoare către Dumnezeu...
Fiii duhovniceşti ai Părintelui Constantin Galeriu pot da mărturie că Părintele era mai mult în biserică, printre credincioşi, decât acasă, cu familia. Cine, oare, se ocupa de casă, copii şi celelalte? Cei care o cunosc mai bine pot să spună mai multe... Şi ea este o mărturisitoare a lui Hristos şi o biruitoare (a ispitelor, a durerilor, a încercărilor de tot felul) cu Hristos. Aşa ar trebui să fie o preoteasă. Iată două modele.

Presbitera Anişoara Berbece"

"Ucenica preoteselor",, articol preluat din Revista "LUMEA CREDINŢEI" - februarie 2006 - pag. 62

luni, 4 ianuarie 2010

Preotul ortodox este in primul rand conducatorul propriei sale familii...

"Potrivit canoanelor şi tradiţiei Bisericii noastre, preotul ortodox este în primul rând conducătorul propriei sale familii, după modelul căreia conduce la dimensiuni mai mari, parohia încredinţată. Familia preotului este luată ca exemplu de întreaga parohie. Familia sa trebuie să constitue prima victorie pastorală a preotului. Unde familia nu este alături de preot, nici parohia nu va fi alături de el.

Pentru preot, familia este locul unde el îşi petrece cel mai mult timp din viaţă, unde el studiază, se instruieşte şi elaboreză planuri de muncă pastorală, de unde pleacă la pastoraţie şi unde se reîntoarce, unde-şi mărturiseşte realizările şi eşecurile, unde ia iniţiative noi, unde caută încurajare, căldură şi linişte. Aici se retrage pentru reculegere, meditaţie, refacere şi încurajare pentru noi încercări. Numai familia poate crea preotului o viaţă ordonată şi îngrijită; ea fiind garanţia moralităţii şi corectitudinii vieţii morale, scoţându-l pe preot din orice bănuială. În familia sa preotul poate dobândi experienţa şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale vieţii pe care le trăiesc şi credincioşii. Soţia şi copii dau sens vieţii şi strădaniei preotului. Casa preotului este a doua casă din parohie, după Biserică. Ea este o prelungire a Bisericii între credincioşi."

"Preoţie şi cultură" - Pr. Nichifor Tănase