La ce foloseşte să cunoaştem aspecte din vieţile preoţilor şi preoteselor din secolul trecut? Cred că este de ajuns şi numai faptul că viaţa lor de-a dreptul martirică este o întărire pentru noi, care adesea ne descurajăm în faţa unor lucruri mult mai simple. Puterea harului lui Dumnezeu este mare, totul este să avem credinţă şi dorinţă de slujire.
Iată, pe scurt, viaţa unui preot, a preotesei lui şi a celor şase copii, în vremurile de cruntă perioadă ale Rusiei comuniste:
(Preoteasa Natalia)
Amintiri despre tata
(fragment dintr-un interviu cu Maica Iuliana, egumena Mănăstirii Zaciatievsk din Moscova)
La 15 ani, „asistent social”
Tatăl meu era un om neobişnuit. Tatăl lui provenea din ţărani şi a fost un economist renumit pentru acea vreme, iar mama, născută Sulmeneva, provenea dintr-o veche familie boierească. Tata s-a născut în 1921. Medicii i-au spus bunicii că pruncul nu va ajunge până la vârsta de cinci ani, însă Dumnezeu a dorit să se întâmple altfel. Pe parcursul vieţii sale îndelungate, el a reuşit să facă multe pentru Rusia şi, nu în ultimul rând, pentru Biserică.
Imediat după absolvirea şcolii (pe 20 iunie 1941 a fost balul de absolvire) tata a plecat pe front. Mai întâi, el a fost repartizat la şcoala de radiooperatori, iar câteva luni mai târziu a trebuit să lupte pe front. Tata a trecut prin tot războiul: a participat şi la bătălia de la Stalingrad şi la cea de la Kursk. A fost decorat cu 16 medalii. În armată a fost un simplu soldat şi, ca prin minune, a rămas în viaţă. În tot acest timp nu a fost niciodată grav rănit, ci doar uşor. Din mila lui Dumnezeu nu a ucis pe nimeni, ceea ce este foarte important pentru un viitor preot.
La vârsta de 15 ani, cu binecuvântarea primului său duhovnic (acesta era bunicul meu din partea mamei – părintele Vladimir Ambarţumov), tata a ajutat familiile “celor deportaţi”. El îi vizita pe cei cărora li se refuzau cartele de pâine, deoarece unul din membrii acestor familii (tată, bunic sau mamă) fuseseră arestaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Printre aceste familii se numărau nu numai familiile clericilor, ci şi mulţi oameni simpli, care, de regulă, erau învinuiţi de activitate antisovietică. Însă adevăratul motiv pentru care ei fuseseră arestaţi erau concepţiile lor religioase. Tata ne povestea că, pe vremea când el era încă elev, în fiecare noapte la unul din copii venea miliţia şi percheziţiona casa. De multe ori se întâmpla ca să aresteze pe cineva. Printre cunoştinţele tatei şi ale părinţilor lui se numărau şi foarte multe familii care suferiseră de pe urma acestor prigoniri. Bunicul meu a organizat în parohia lui un sistem de ajutorare: el încredinţa una dintre aceste familii acelor familii care, pentru acea vreme, “se descurcau mai bine”. Oamenii care le aveau în grijă trebuiau să-şi dea cuvântul de onoare ca, cel puţin o dată pe săptămână sau o dată pe lună să le ducă ceva de mâncare sau haine. Bunicul cerea ca fiecare familie, care făcea parte din acest sistem să stabilească singură cât poate oferi şi să respecte angajamentul pe care l-a luat.
Această activitate a Bisericii rămânea ascunsă de mulţi; ea se făcea pe riscul şi răspunderea proprie. Se întocmea o listă a familiilor, care în cea mai mare taină erau aprovizionate cu produse alimentare. În general, distribuirea alimentelor se afla în seama tinerilor.
Primii lui cinci duhovnici au murit în lagăre
Experienţa şi durerea acelor ani au rămas pentru toată viaţa întipărite în inima tatei. Primii cinci duhovnici ai lui au murit în lagăre. Bunicul a fost primul, după el au urmat şi ceilalţi patru. Această durere tata a păstrat-o pentru tot restul vieţii sale, de aceea el îi cinstea mult pe sfinţii ruşi. În cântarea a 9-a din canonul tuturor sfinţilor ruşi există o adresare către aceşti bărbaţi vrednici: “…ştiuţi şi neştiuţi, descoperiţi şi nedescoperiţi”. Tata spunea mereu că în această zi sunt proslăviţi toţi cei care au suferit pentru Biserica noastră în acei ani grei – aceştia sunt numiţi “cei ştiuţi şi neştiuţi”. Într-un mod nevăzut pentru noi, ei toţi sunt proslăviţi. Mai târziu, când tata a fost hirotonit în taină şi a apărut problema înfiinţării unei biserici la noi în casă, bineînţeles că această biserică trebuia să fie dedicată tuturor sfinţilor car au existat pe pământul Rusiei.
O familie creştină patriarhală
După război, tata a intrat la institutul de cercetări geologice (acesta era visul lui cel mai mare), pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. A fost premiant bursier Stalinist, deşi niciodată nu a fost comsomolist [un fel de UTC-ist]. La scurt timp după terminarea institutului, şi-a susţinut doctoratul şi a început activitatea pe tărâmul ştiinţific. Tot în acea perioadă era frământat de calea pe care avea să o urmeze. Viitorul mitropolit Ioan (Vendland) l-a binecuvântat să se căsătorească şi să continue mai departe activitatea ştiinţifică. Cu binecuvântarea lui, tata s-a căsătorit cu mama, Lidia Vladimirovna Ambarţumova, pe care o cunoştea din copilărie, iar pe timpul războiului ei doi au întreţinut relaţii de prietenie. Cu mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu ne-au avut pe noi, şase copii: patru fii şi două fiice.
Tata a continuat mai departe activitatea ştiinţifică, fiind şi un enoriaş activ al Bisericii Sfântul Ilie Proorocul de pe ulicioara Obâdensk. Familia noastră era o adevărată familie patriarhală creştină. Tata a fost întotdeauna capul familiei, iar mama, până la naşterea celui de-al doilea copil, a avut serviciu. După ce am venit noi pe lume, ea s-a dedicat exclusive educaţiei noastre. Noi am fost crescuţi în duhul credinţei. În fiecare sâmbătă şi duminică toată familia mergea la biserică, nici nu-mi puteam imagina cum să nu mă aflu duminica la biserică.
Mai întâi, am locuit lângă staţia de metrou “Dinamo”, dar după aceea ne-am mutat în alt cartier, la “Recinoi vokzal”. Dar de fiecare dată mergeam la Biserica Sfântului Ilie de pe ulicioara Obâdensk, din cartierul Ostojenk. Nu mergeam niciodată la biserica din apropiere de casa noastră, pentru că ne temeam ca să nu ne vadă cineva din vecini. Cât am fost mici, tata pleca în fiecare sâmbătă seara la Biserica din Obâdensk cu fraţii mai mari, iar noi rămâneam cu mama acasă. Duminică dimineaţa, tata pleca mai devreme cu fraţii, iar noi împreună cu mama veneam mai târziu. De când mă ţin minte, nu ştiu să fi lipsit vreodată de la biserică.
Noi aveam cercul nostru de cunoştinţe. Toţi prietenii noştri erau persoane foarte credincioase. Acestea erau familii cu care crescuseră şi copilăriseră părinţii noştri. Ei au rămas prieteni şi în continuare. Copiii lor erau de o vârstă cu noi, de aceea toţi am crescut împreună. Tata socotea acest mod de viaţă al familiilor creştine foarte important. De aceea, de multe ori, el se pronunţa împotrivă ca noi să legăm prietenie cu persoane străine. Toţi copiii aveau colegi de şcoală şi nimeni nu ne interzicea să ne împrietenim cu ei. Întrucât mergeam la şcoală era foarte important să comunicăm cu cineva, dar prietenii cei mai buni rămâneau copiii din familiile credincioase. La toate zilele noastre de naştere, sau la aniversări se adunau numai copiii credincioşi. Astfel am crescut noi, generaţie după generaţie, iar colegii noştri de şcoală chiar dacă nu direct, veneau în contact cu mediul creştin. Unii au ajuns să creadă şi în scurt timp s-au botezat.
La şcoală nimeni nu bănuia că suntem credincioşi. Am fost şi pioneri; tata considera că putem fi pioneri, deoarece nu suntem obligaţi la nimic. Acasă, bineînţeles, în fiecare cameră aveam icoane, pe care le acopeream cu perdeluţe. Când era timpul să ne facem rugăciunile, perdeluţele erau trase, iar dacă venea cineva în vizită, icoanele erau ascunse. Tata, care între timp devenise preot, ne învăţa să nu spunem nimănui de convingerile noastre religioase, iar dacă ne va întreba cineva direct: „Credeţi în Dumnezeu?” să răspundem fără ezitare „Da!”. În caz contrar va însemna că ne-am lepădat de Hristos. De un singur lucru se mirau toţi de ce noi nu suntem comsomolişti. De regulă toţi învăţam obligatoriu până în clasa a opta în aceeaşi şcoală, iar în clasele a noua şi a zecea părinţii ne transferau în altă şcoală. Astfel, nimeni nu bănuia că niciun copil din familie nu era comsomolist.
În 1972 mitropolitul Ioan (Vendland) de Iaroslav şi Rostov l-a hirotonit în taină pe tata, mai întâi diacon, iar mai târziu preot. Tata nu putea să se declare preot, la acea vreme ajunsese savant de talie mondială şi i s-ar fi refuzat înregistrarea care putea fi obţinută numai la biroul pentru probleme de religie. Ierarhii noştri aveau vie amintirea perioadelor sângeroase din anii ’30 şi conştientizau pericolul unor noi persecuţii, Biserica risca să rămână fără slujitori. De aceea unii ierarhi îşi asumau această îndrăzneală – să hirotonească în taină preoţi ca, în caz de pericol, Biserica să nu rămână fără slujitori. Iar preoţii, care au primit în taină acest har, să continue mai departe să săvârşească Sfintele Taine. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe mitropolitul Ioan (Vendland) să-i propună tatei treapta preoţiei. Dar a cerut şi acordul mamei. Desigur, acceptarea acestui gest a fost un eroism din partea ei. Ea înţelegea că erau timpuri grele şi că în orice moment tata putea fi arestat, iar familia noastră să rămână pe drumuri. Cu toate acestea şi-a dat consimţământul.
Îmi amintesc că, atunci când tata a fost hirotonit, mie şi fratelui meu mai mic (eu eram al cincilea copil în familie) o vreme nu ni s-a spus nimic. Noi eram consideraţi copii mici şi se credea că nu a venit încă timpul să ne anunţe că tata devenise preot. Dar la două săptămâni de la acest eveniment, tata a crezut de cuviinţă că trebuie să ne spună şi nouă.
Pentru noi această noutate a fost neaşteptată. Eu aveam 11 ani, iar fratele meu mai mic împlinise 9. Aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare. Trebuie să precizez că eu m-am născut în seara din Sâmbăta Mare, de aceea părinţii mi-au pus numele în cinstea Mariei Magdalena. Şi iată că după 11 ani ziua mea de naştere nimerea tot într-o Sâmbătă Mare. Părinţii mi-au promis că, dacă ziua mea va nimeri în această zi, mă vor lua de Înviere la biserică; până atunci la biserică plecau numai tata şi fraţii mai mari, iar noi rămâneam acasă cu mama. Dar şi de data aceasta, în ziua când am împlinit 11 ani, tata a refuzat să mă ia cu el la biserică. Ţin minte că m-am supărat foarte tare. Aşteptasem atât de mult acest moment şi când colo cei mari mă lasă acasă, şi pe de-asupra mă trimit şi la culcare cu cuvintele: „Culcă-te mai repede, te vom trezi la miezul nopţii”. Nu puteam nicidecum pricepe de ce trebuie să mă trezească la miezul nopţii, când de fapt noi ne pregăteam să plecăm la biserică dimineaţă şi să ne împărtăşim. Supărată foc am plecat la culcare. Dar exact la miezul nopţii mama m-a trezit şi mi-a spus: „Hai, trezeşte-te. Tata te aşteaptă.” Am intrat în cabinetul de lucru al tatei şi nu puteam înţelege ce se întâmplă: camera părea schimbată, dar totodată eram conştientă că mă aflam nu în cabinetul tatei, ci undeva în altă parte. Tata purta veşminte preoţeşti, iar în mâini ţinea o cruce mare. Nu înţelegeam nimic şi nici nu-mi imaginam că există preoţi clandestini. Tata mi-a spus că a primit în taină harul preoţiei şi a devenit unul din ei. El a preferat să ne explice singur, mie şi fratelui meu mai mic, de ce a decis să fie preot clandestin şi ne-a rugat să nu spunem nimănui despre acestea, căci doar el singur va decide cui şi când va spune. Nu trebuia să afle nici rudele , nici cineva din cunoştinţe. Îmi amintesc că era uluită de cele auzite şi le-am spus: „Nici verişorii nu trebuie să afle?” Tata mi-a explicat că nu putem şti ce timpuri vor urma. În caz că vor începe din nou persecuţiile, e bine ca ei să aibă conştiinţa curată atunci când vor spune că nu ştiu nimic.
Cabinetul se transforma într-o biserică
Astfel, la noi în casă au început să se săvârşească slujbele bisericeşti. Tata slujea aproape în fiecare duminică în afară de zilele când trebuia să plece mitropolitul Ioan. De obicei, Liturghia o slujea acasă, iar la Vecernie pleca la biserică. Tata slujea, iar noi cântam şi citeam. La început la slujbe asista numai familia, dar, la scurt timp, au apărut şi primii lui fii duhovniceşti. Ei veneau tot mai des la slujbele tatei, se spovedeau şi se împărtăşeau.
Toate slujbele se ţineau în cabinetul de lucru al tatei, care era mare, avea vreo 15 metri pătraţi şi un singur geam. Desigur, noi căutam să fim cât mai discreţi. În bucătărie şi în camera vecină răsuna întotdeauna radioul, nu deschideam niciodată uşa dacă se întâmpla să vină vreun străin. Geamul era acoperit la început cu un cearşaf, iar mai târziu cu plapuma. Deasupra se punea o faţă de masă albă. Era un loc perfect pentru una dintre icoanele altarului. Alături de icoană era agăţată o cruce mare. În partea stângă a cabinetului erau aşezate multe icoane. Acest loc era destinat pentru pristol şi era format dintr-un birou care era strâns de fiecare dată, imediat ce se termina slujba, astfel că nimeni nu bănuia la ce servea el. În partea dreaptă a camerei era un birou mare de scris. Pentru ca să fie însemnat locul până unde era altarul, se puneau două taburete cu cărţi. Acestea erau acoperite cu două prosoape mari, iar de-asupra lor se agăţau icoane. Pe partea dreaptă era icoana Mântuitorului, iar pe stânga, cea a Maicii Domnului. Cabinetul se transforma în biserică, care era compusă din altar şi naosul bisericii. Nu exista nicio altă despărţitură între altar şi naos.
Corul îl formam noi. Mama avea un auz muzical perfect; încă din copilărie bunicul o învăţase glasurile şi celelalte cântări bisericeşti, de aceea pentru ea nu constituia nicio greutate să ducă slujba cu bine de la început şi până la sfârşit. Cântări deosebit de complicate noi nu obişnuiam să cântăm, toată lumea cânta aşa cum cânta mama. S-a întâmplat ca, atunci când mama era nevoită să plece undeva, toată slujba să o cântăm numai noi. Prescurile se coceau la noi în casă. De regulă, le făcea mama, iar mai târziu această îndatorire a fost lăsată pe seama fratelui meu mai mic.
Retrăirea creştinismului timpuriu – o biserică camuflată
La început ne era frică să nu vină reprezentanţii organelor de stat, de aceea camuflam tot; nu existau niciodată veşminte adevărate. Stiharul semăna cu o cămaşă de noapte. Mama o făcuse singură dintr-un material alb. Nimeni nu avea voie să o atingă deoarece tata o sfinţise. Nimeni nu bănuia că această cămaşă de noapte era de fapt un stihar. Felonul era făcut dintr-o simplă faţă de masă albă, înfrumuseţată cu panglici albe. În fiecare duminică, dis-de-dimineaţă, mama transforma această faţă de masă în felon. Pe partea de mijloc se cosea o cruce, care după aceea se descosea. La fel şi mânecuţele şi epitrahilul. Mama era foarte atentă ca nimeni să nu se atingă de ele. Aceste veşminte se păstrau cu mare evlavie. Un potir ca atare nu exista şi de aceea se folosea un pahar nou, de care nimeni nu avea dreptul să se atingă, el era păstrat într-un loc aparte. Procoveţele erau şi ele confecţionate dintr-un material. Nici copie adevărată nu avea tata, se folosea de un bisturiu nou: el s-a folosit de el până la sfârşitul vieţii, chiar şi când a slujit în biserică – într-atât îi devenise de scump şi drag. Fraţii mei au confecţionat din lemn o mică Răstignire, pe care noi o foloseam pentru a fi pusă pe pristol. Mai târziu tata a dus-o în biserică. Mobilierul era foarte simplu şi ne amintea de perioada primilor creştini. Deoarece nu exista niciun perete care să despartă altarul de restul camerei, eram cu toţii participanţi la săvârşirea Tainei. Multe sunt rugăciunile pe care preoţii le citesc în taină în altar, tata le rostea cu voce tare. Noi auzeam şi eram martori la tot ce se întâmpla în altar. Toţi cei prezenţi la slujbă erau consideraţi ca din familie. La fel şi copiii duhovniceşti ai tatei. Nimeni nu încerca să-şi demonstreze capacităţile muzicale. Totul se petrecea cu cea mai mare simplitate. Tata nu cerea niciodată de la noi ceva deosebit. Singurul lucru care trebuia respectat cu stricteţe era liniştea în timpul slujbei.
Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996
În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”
Transcriere de Andreea Tatiana
(subtitlurile aparţin SP)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu